Mama, pitchul și Stefan cel Mare

Mereu se ajunge la asta când petrec mai mult timp cu mama. Întrebarea capcană, care face concurență strașnică trainicei întrebări: „Când te măriți?”. Și dacă tot nu mă mărit curând, am tot timpul din lume să răspund, mai ales când știu că trage niște concluzii atât de siropoase încât nu am cum să le ratez.

– Te rog să îmi explici și mie ce faci tu la birou, zice mama în timp ce se așază picior peste picior, împreunează brațele și mă privește ca un pui de Ștefan cel Mare ce e.

Și îi explic punctual, cum arată zilele cu încărcătură bună și proiecte frumoase. Cum junge clientul în agenție, ce e ăla brief, care e drumul briefului în agenție, că există niște fete frumoase și deștepte – care sunt colegele mele – și că ele se ocupă de client și mă întrerupe.

– Se ocupă de client? Și râde mustăcind. Vezi că…

– Da, adică vorbesc la telefon, pe mail, află ce îl doare și ne gândim cum să  facem să nu-l mai doară.

Trecem în revistă și structura și rolul fiecărui departament și ajungem în departament la mine. La creație. Îi povestesc pe rând ce atribuiții avem fiecare: dtp-ul, art directorul și eu, copywriterul.

– Cum adică ești copy? Adică stai acolo cu creionul în mână și cauți ideea aia bună, originală și te cheamă copi. Nu e corect. Chiar nu e corect. Art-ul măcar e director, dar tu?

Și îi povestesc că, la final, proiectele se livrează însă nu toate se implementează. Că vine pitch peste pitch și că doar unele proiecte sunt câștigate și ajung să fie implementate. Alea de-s la corasonu clientului. N-a fost de acord. N-a fost corect nici de data asta.

Recapitulare:

– Deci mama, ce este pitchul?

– Deci piciul este când clientul nu știe ce vrea.

Și am încheiat discuția despre lucratul în publicitate. Nu i-ar plăcea să facă asta, dar dacă nouă ne place, zice să o facem cum trebuie: „să merite că nu mă suni mai des!”

Comentarii

S-ar putea să-ți placă

Leave a Reply

Your email address will not be published.