Îmi doresc să te uit înainte de-a te fi cunoscut. Îmi încarc memoria cu ce nu trebuie doar de dragul de-a nu mă mai gândi la tine. Mă trezesc în fiecare dimineață ca și cum aș cădea în gol, într-o lume din care nu fac parte. Nu mai aparțin nimănui și nu-mi mai aparține nimic. Te visez noaptea în umbre. Tu vii să-mi amintești că, totuși, ești, dar eu văd doar o pictură în neagru și gri, luminată slab. „Ai putea fi oricine”, îți spun. Și tu dispari, grăbit, de parcă te-ar striga cineva, iar eu mă trezesc așteptându-te.
…
Te aștept cu inima goală. Să ma dezbraci de cuvinte până-mi vezi sufletul. M-am chinuit toată viața cu toate virgulele din lume, ca să-i dau nuanță și sens. Ca să umplu goluri cu (și) mai multe pauze. Am obosit să fac paranteze, mici sau mari sau seci, fără formă, ca sa uit, până și eu, subiectul principal. E nevoie, matematic, de un nou punct de vedere, de referință, de plecare, de răscurce.
De punctuație.
Comentarii