Era dimineață, abia se făcea lumină. Se anunța o zi de toamnă cam nehotărâtă. Nici nu ploua, nici nu stătea. Ceața domnea printre puținele mașini de pe șosea și-n rest, liniște. Trebuia să fim la țară dis de dimineață, că ne aștepta o zi destul de încărcată. De cu seară, am fost înștiințată că o să am companion de drum: doamna Ana urma să mă însoțească. Ceea ce m-a bucurat.
Către doamna Ana am privit întotdeauna cu admirație. O femeie tenace, dar plăpândă în același timp. Acel 2 în 1 aparte. A fost întotdeauna o doamnă și încă se mai ține, în ciuda poverilor, a ridurilor și a picioarelor care n-o mai prea ascultă. Își poartă părul roșcat, iar în dimineața poveștii noastre avea un palton de stofă bună, pălărie și guler de blană. Era îmbrăcată în negru, tinea doliu după soțul ei – un om tare bun cu care a fost și fericită. De când o știu are o privire stălucitoare, care se vede și în dimineți mai întunecoase, ca asta. Știa ora noastră de plecare, pun pariu că era gata de drum de dinainte s-o fi anunțat eu că am plecat de acasă. Când am ajuns, ea mă aștepta deja în fața blocului și mă simțeam un pic cam prost că mă aștepse în ploaia aia enervantă ca șireturile înnodate.
Am coborât s-o întâmpin, ne-am salutat politicos, i-am luat bagajul, dumnaei a luat loc și-am plecat la drum. Am schimbat impresii despre vreme, i-am confirmat cam monosilabic tot ce-a auzit despre mine și-n rest am lăsat-o să se desfășoare.
Mie-mi plac poveștile oamenilor pe lângă care viața n-a trecut de pomană. Și-am auzit multe, mă interesează. Insist, întreb, vreau să știu. Mă entuziasmează pioșenia iubirilor vechi. Vreau să știu cum iubeau oamenii pe vremuri și mai ales ce îndrăzneau să facă pentru dragoste. Mă emoționează povestea de dragoste a bunicilor mei. Așteptarea și intenția aliniau altfel gândurile. Am plâns când am citit scrisori vechi, scrise cu sufletul, mânate de dor. Ahhh… Dar n-aveam de gând să ating subiectul ăsta cu doamna Ana. M-am gândit că aș fi fost destul de nemernică. Și era, oricum, mult prea dimineață ca să-mi treacă prin cap niște întrebări coerente.
După ce-am epuizat subiectele banale începuse să se agite, odată cu liniștea. Spunea că are tensiune și că nu știe de ce. Că n-a prea dormit cu o noapte înainte de nestare și că a luat într-un final o pastilă ca să se poată odihni. Râdea și spunea că a ajuns ca ăia mici: o rugase pe nepoată să îi dea un telefon ca să se trezească, de teamă să nu care cumva să mă „rateze” și să plec fără ea. Și-a tăcut.
„De fapt știu ce am.” Când spunea asta nu era nici supărată, nici entuziasmată, nici ușurată, nici îngrijorată. Era așa… plată. Și seacă. Neobișnuit.
„Aseară, pe la șapte, îmi sună telefonul. Doamne, Doamne!” repeta continuu mutându-și privirea de pe un pantof pe altul, râzând a mirare, ca omul ăla în sufletul căruia se adăpostesc toate emoțiile deodată. Era cineva dintr-un oraș foarte îndepărtat de al nostru, cu care nu avea niciun fel de legătură. Cineva care suna după 45 de ani. Primul ei iubit.
Nu mai vorbiseră în toți anii ăștia. Deloc, în 45 de ani. Asta era singurul ecou din capul meu. 45 de ani, o viață întreagă. S-or mai fi văzut din an în Paște în satul în care le rămăseseră părinții și toate umbrele, pe la vreo sărbătoare. După ce s-au căsătorit fiecare, n-au schimbat mai mult de bună ziua și poate nici cu atât nu li s-a întâlnit vorba. „Nu știu de unde avea numărul meu. Poate o fi fost pe acolo, pe la țară și o fi întrebat. Cine știe. Știa că mi-a murit soțul. Știa tot. Tot. Ce-am făcut eu în viața asta, ce fac copiii mei. Știa că sunt bunică, că am nepoți.”
Înainte oamenii se găseau fără să facă swipe și orice informație extra era aflată, întrebată cu grijă și search-ul nu intră, evident, în discuție. Oamenii ca ei nu dau scroll nici când ar putea face asta, ci dau pagina în agenda de buzunar. Un efort care durează un pic mai mult de trei secunde.
Eram mută. Mă trezisem complet și totuși nu știam ce să zic. Îmi imaginam tot efortul ăsta de a căuta și de a găsi. Realizam că omul de la capătul firului era prima ei iubire. Primul glas care a însemnat ceva. Același glas, după o viață întreagă.
„Mi-a zis că el n-a prea fost fericit. Că a avut tot felul de probleme cu soția lui… Că au fost niște boli și niște vicii la mijloc. Și m-a întrebat dacă eu am avut o viață fericită:
– Tu ai avut o viață fericită? Eu nu. Am trăit toată viața cu gândul la tine.”
—
Știu că pare un film, dar nu e. Imaginează-te în povestea asta și spune-mi, ce-ai face tu?
