Două inimi și o viață întreagă

Am crescut oblojită de dragostea mamei mele, de care mă țineam ca scaiul, iar vacanțele mă găseau sub aripa bunicii. Bunica mea a trăit toată viața la țară și era o femeie simplă, cu 7 clase. Pe atunci altele erau prioritățile. Nu știa carte multă. N-ar fi știut să-mi spună precis în ce an a fost nu știu care război, însă felul în care a privit ea lumea și cuvintele ei simple au cusut, la temelia copilăriei mele, niște rânduieli de care n-aș vrea să mă dezlipesc vreodată.

Bunica s-a măritat târziu cu bunicul, cred că avea în jur de 30 de ani. Mai fusese căsătorită o dată cu un bărbat din satul ei – n om bun, mereu mi l-a descris așa. S-au despărțit nu din nepotrivire de caracter, lipsă de spațiu personal sau din nu știu ce motive de divorț se poartă azi. Ci din nepotrivire de ceas…adică bad timming. Pe bunica au ținut-o ocupată niște probleme de sănătate din cauza cărora a stat prin spitale cu lunile. Și omul ei a lăsat-o, își găsise între timp altă ocupație. În fond, în afară de prezență, între bunica și noua lui soție nu erau diferențe prea mari. Ba chiar și numele era același. La spitalul din Constanța, unde aproape că se mutase, bunica primea sentința de divorț și vestea că, după ce termină cu spitalele, are să se mute în casa de unde plecase, adică la părinții ei. Povestea în sine nu e surprinzătoare și arată că nevoile de bază ale oamenilor rămân aceleași și la 1900 toamna și o sută de ani mai târziu.

Ce mi s-a părut fascinant este că de fiecare dată când insistam să îmi povestească întâmplarea asta, ea îmi dădea toate detaliile. Făceam ochii mari și o răscoleam cu întrebările mele tembele: Și cine ți-a adus scrisoarea? Și ce s-a întâmplat cu hainele tale? Și cum a fost când ai ajuns acasă? Și l-ai mai văzut? Și bunica îmi răspundea la toate întrebările, fără ezitare. A vorbit întotdeauna frumos despre primul ei om. Și reușea să îmi descrie totul fără gram de ranchiună, ca ceva ce era dat să se întâmple și atât. Era senină și plină de înțelepciune, că să ierți așa ceva, e mare lucru. Așa îi soarta omului, mamă.

Nu poți controla tot ce te înconjoară, mai ales oamenii. Păcat ar fi să te irosești în încercarea asta. Să știi, oamenii sunt ca ploaia. Când o să poți să faci ploaia să se oprească, atunci o să poți să îi faci și pe oameni să vadă altceva decât ce vor ei să vadă. Să facă. Să fie. Oricâte lucruri ar trece pe lângă și prin tine, poți să faci un lucru. În dreptul fiecăruia la fericire, să încerci să-ți pese de tine. Și de tine. Să reușești să îți vezi sufletul. Să ți-l cârpești și să mergi mai departe.

Tot bunica ne-a spus – și mie și mamei, dar noi ca două căprițe n-am prea băgat la cap: să nu știe nimeni sufletul tău. Noua soție a fostului ei soț fusese prietenă cu bunica. Au mâcat din aceeași strachină, cum ar fi zis ea. N-a zis niciodată un cuvânt de rău despre ea. Niciodată. Dar ne-a repetat cât a trăit că e bine ținem unele lucruri pentru noi. Probabil fusese suficient că greșise ea.

Plecase la spitalul din Constanța să rezolve o problemă la piciorul stâng. S-a întors, după mai mul timp, cu rotula scoasă și cu niște cicatrici foarte adânci. Rămăseseră la fel de mari și când eram eu mică, dar nu m-a lăsat niciodată să examinez problema mea cu ochi de doctoriță dispensăreasă închipuită, de 7-8 ani. Se întorcea într-un loc care-i fusese, demult, acasă. Un loc în care ea nu mai era copil oblojit de dragostea părinților, că nu mai era copil acum. Era o femeie părăsită de omul ei, deci un fel de ghimpe. Un fel de rușine care nu și-a găsit rostul pe pământ. Că așa stăteau lucrurile: te duceai la casa ta, cu omul tău și-ți tot căutai rostul. Îmi povestea că niște oameni o strigau cotonoaga – nu știu dacă din familie ori oameni random, nu mai țin minte și nici nu contează acele persoane. A învățat să meargă așa, fără să poată îndoi un picior, dar a pășit hotărât, fără să se dezechilibreze în fața obstacolelor.  A trăit toată viața ținând capul sus. Avea socotelile ei cu Dumnezeu și de acolo îi venea ei toată puterea. Avea o lumină fantastică în ochi și un fel blând de-a fi. Așa era ea, cu inima bună și vorba hotărâtă. De 12 ani o văd doar în amintirile mele și încă mai aud cum mă striga: Mădălinâ, treci acasâ acu! Se întâmpla de minimum 12 ori pe zi și stiu că o făcea din iubire, ca să nu mă zgaibăr și să-mi rup mâinile și picioarele pe toate gardurile. Avea roz în obraz că așa era ea, frumoasă. Și-o aluniță care a fost jucăria mea preferată în anii în care am adormit liniștită în brațele ei. Și, în general, un dar aparte de-ai face pe oameni fericiți. Pentru mine inventa cuvinte amuzante și o grămadă de glume, cât să mă doară burta de atâta râs. Pentru prietenii mei făcea niște brânzoaice al cărui gust și-l amintesc și astăzi și pe care n-o să le mai facă nici MamaPan, nici AnaPan…. nici PapaPius, pentru că, știți sigur și voi, bunătățile alea pot să iasă din mâini calde și inimă bună, de bunică.

Pe vremea când oamenii o făceau cotonoagă – fenomen reperat ca bullying astăzi – ea s-a închis în casă și n-a mai ieșit de acolo o vreme. Cred că fiecare răutate îi răsucea cuțitul în rană și îl lăsa acolo. E destul de simplu să ne imaginăm ce însemnă pentru o femeie, în orice vreme ar fi trăit ea, să ai un defect care îți știrbește feminitatea.

Atunci am observat că oamenii răi trec dincolo de cărțile cu poveștile despre căpcăuni. Asta n-am înțeles de ce. Oameni pe care, totuși, Dumnezeu nu i-a lăsat răi pe pământ, ci s-au împiedicat de rău și le-a rămas camarad de drum.

Bunica a fost o femeie fantastic de puternică, care a crezut întotdeauna în Dumnezeu. Eu nu am văzut-o niciodată plângând, dar știu că ofta când o întrebam: și ce făcea acolo, în căsuța ta mică?  Îi construiseră o cameră mică, în care să poate sta ca să-și poarte de grijă fără să deranjeze pe nimeni. Când nu ieșea de acolo se ruga. Se ruga mereu.

Câteodată Dumnezeu poate fi cel mai bun psiholog. Sufletul poate prinde viață de la Tatăl Nostru și  depresia poate trece și cu mâini împreunate și ochii ațintiți spre cer, fără nicio oră de terapie. 

 

Dragoste și un pic de noroc

 

Înainte să îl cunoască pe bunicul, era acolo în sat un alt nene care îi făcea curte. Pavel, care avea un băiat, pe Ilie. S-ar fi dus pentru băiat, că îi era drag și venea la ea să mănânce și să-l mai dădăcească. Ilie nu mai avea mamă și bunica, miloasă, spunea că ea l-a alinat cum a putut, dar nimic nu înlocuiește în lumea asta mila și mângâierea mamei. Ea nu s-a dus după Pavel, că era bețiv. Iar Ilie a mai venit la ea o perioadă, până ce l-au ocărât străbunicul, un personaj mai încătrănit.

Când l-a cunoscut pe bunicul, omul alături de care și-a trăit viața pe pământ și lângă care s-a dus, la un moment dat, își pierduse speranța de tot. Acceptase că asta-i soarta ei și nici prea multe nu-i rămăsese să facă. Nu avea niciun context în care să cunoască alți oameni. S-au cunoscut printr-un aranjament. Le-a făcut lipeala Penarul, un negustor căruia bunicul îi botezase un copil. Penarul era un om care mergea cu căruța din sat în sat ca să vândă materiale textile. Avea porecla asta pentru că, pentru binele afacerii lui, accepta și schimb. Cine nu avea bani, plătea stofele și mătăsurile cu pene de gâscă sau de rață. Bunicul l-a pus să facă o prospecție – ca să nu spun preselecție – prin satele prin care trecea și să îi găsească o nevastă. Aflat în satul în care trăia bunica, Penarul a întrebat în stânga și-n dreapta dacă nu cumva e vreo femeie potrivită pentru un om gospodar, caruia i-a murit recent nevasta. A aflat de la Otioaia, o rudă din marele nostru neam, că bunica e femeie bună și că poate, cine știe, s-ar lega ceva dacă se duce să o întrebe. Penarul, ca un bun purtător de cuvânt al bunicului meu, a făcut în fel – nefel și a convins-o pe bunica să îi dea o șansă. Du-te și mâine să vezi cu ochii tăi. E om gospodar, om de vază în sat. N-avea ce să mai piardă, și-a spus bunica. Și s-a dus, ceva timp, împreună cu tatăl ei să vadă care-i treaba. Satele erau cam la 60 de kilometri distanță unul de altul. Parcurși cu căruța trasă de cai, cu prospecțiile și opririle pețitorului, e posibil ca vestea bună să fi ajuns cam târziu, că bunicul se mișcase între timp.

Ajunși în fața porții, după câteva strigături „Bade Ioane, bade Ioane”, a ieșit pe prispa casei o femeie. Am zis că mai bine să mă înghită pământul de rușine mai mare era să pățesc vreodată. Așa spunea bunica. Femeia de pe prispă era noua nevastă. Mă rog, concubină. Proaspătă ca ouțul cald. Dar poate era sora lui, îi întrerupeam eu povestea cu premise mai blânde. Nu era mamă, nicio soră. Naivitatea mea și ochii cât cepele o făceau să râdă. Au aflat că Badea Ion e plecat într-un sat vecin să cumpere niște animale, dar că vine repede. Să-l aștepte, dacă vor. Au făcut cale întoarsă repejor, în sunet de ceartă hodorogită a străbunicului meu. Bunica își dădea seama că dacă a funcționat pentru cineva vorba „norocul ți-l faci și cu mâna ta”, ea nu se poate pune în calea destinului ei. Și că ea n-are noroc, de nu și-l poate face nicicum.

Ei, ea era în drum spre casa ei. Dar bunicul a ajuns la casa lui. Știa că are să vină bunica să vadă dacă are unde veni, dar nu știa când. Și nu știa sigur că o să vină. Concubina i-a relatat tot ce s-a întâmplat cât a lipsit – ce femeie naivă! Că au venit un om mai bătrân și-o femeie tânără… că erau din satul ăla de departe. Bingo! Bunicul a recunoscut imediat personajele și, ca și cum nici n-ar fi fost, i-a făcut bagajele concubinei și a trimis-o pachet la mama ei. După ce a livrat pachetul și a lăsat loc de bună ziua, că era un bărbat elegant și hotărât bunicul meu, s-a suit în căruță și s-a dus după bunica.

La scurt timp s-au căsătorit, chiar dacă între ei era o diferență de 25 de ani. Și-au vrut binele și și-au fost umbra unul altuia toată viața. N-au ascuns niciodată nimic unul de celălalt. S-au înțeles mai des din priviri, fără prea multe cuvinte, justificări sau explicații. Cu dragostea lor au crescut o fată, pe mama mea, pe care au iubit-o ca pe ochii din cap și pentru care ar fi făcut orice. ORICE. Cu dragostea lor și-au crescut nepoții pentru care au fost orice. La 80 și ceva de ani, bunicul se transforma în sanie pentru frate-miu, în luna lui august. Era diii căluț oricând, chiar dacă fericirea nepotului lui îl lăsa fără păr în cap, care era pe post de hățuri în povestea copilului. Iar bunica avea o sclipire aparte în ochi când vorbea despre nepoții ei. Le făcea benchi (semn din acela anti-deochi) și lui frate-miu și verișoarei noastre când plecau pe undeva. Că în ochii ei erau cei mai perfecți copii de pe fața pământului și tare se mai mira lumea de ce frumoși și deștepți erau. Tot cu dragostea lor au căutat să ne lase, fără să știe că asta făceau, cele mai frumoase amintiri din copilăriile noastre, niște repere solide și structură de om care să-și trăiască zilele căutând aia bucuria simplă și pură, înainte de toate.

Am înțeles că toate au rostul lor, în viața asta. Am înțeles că există lucruri după care merită să aștepți, chiar dacă nu știi precis că asta faci, când toate par de-a-ndoaselea. Am înțeles că poți să-ți faci norocul cu mâna ta atunci când o altă mână așteaptă fix același lucru. Și poate cel mai important din toate întâmplările astea, toată dragostea lor m-a făcut să înțeleg că iubirea, de fapt, n-are nevoie de prea multe cuvinte. Iubirea nu face conferințe acasă. Iubirea înseamnă o bătaie de pleoape și mult senin în ochi. Iubirea înseamnă două mâini care se găsesc, când le e vremea. Iubirea înseamnă două inimi sincronizate să bată la fel o viață întreagă și în tot timpul de după aceea.

Comentarii

S-ar putea să-ți placă