Parte din mine

Și iată cum, în 30 de secunde, o melodie veche și faimoasă mă poartă în timp. Îmi amintesc cum, acum ceva ani buni, o ascultam la un radio prăfuit, bâțâindu-mă pe un pat de paie, vechi, ros de timp și de generații. În fiecare vacanță mergeam la bunica. Îmi plăcea mai ales iarna. Avea o sobă micuță, pe care mă puteam urca ca să lenevesc în voie iar în același timp să urmăresc, pe fereastră puținii trecători prin gerurile acelor zile.

Aveam acces imediat la rola bătrână, mai bătrână decât bunica, ce scotea ca prin minune cea mai bună învârtită din lume. Sau poate făcea bunica vreo magie atunci când o pregătea. Nu știu. Dar știu sigur că îmi este dor de toate acestea. De bunica, de bunătatea și bunătățile ei.

Bunica avea pe obraz o aluniță mare, de care mă agățam mereu înainte de culcare. Știu că răsuceam acea alunița, cu degețelele mele fragede, până ce mă fura somnul. Adormeam mereu la pieptul ei și parcă o aud și-acum cum îmi șoptea cu glas mămos :”Hai, dormi, tătăleț.”

Bunica a fost o femeie foarte puternică, cu graiul tăios, cu o credință de fier și o demnitate nemaipomenită. A trait mai bine de 30 de ani lângă un om pe masura ei, bunicul. Mi-l amintesc vag, avea parul sur, o privire blândă, stătea drept ca lumânarea și avea 81 de ani. Cand aveam trei ani l-am văzut ultima dată. Iar pe-atunci, când sprijinul ei se ducea, bunica avea 61 de ani. Eu însă, n-am vazut-o niciodată plângând. Sau plângându-se.

Îl avea mereu pe Dumnezeu în inimă și îmi povestea cu atâta dăruire despre El și despre îngeri, despre cum o apărau de rele…În timp ce lucra câmpul și îmi punea imaginația la treabă cu poveștile ei, eu astupam papucii cu pământ ca să nu-i mai găsescă nimeni și ca să pot merge desculți prin iarbă, praf sau pietre, fără să mă certe nimeni. Mereu făceam pierdut câte un papuc, sau chiar perechi. (Ciudat, acum iubesc papucii de orice fel și nu mă mai satur să îi cumpăr.)

Plecam ca o ușernică, ca un Nică în varianta feminină prin vecini, lăsând papucii pe podeț și făcându-mă pierdută. Cunosc, fără să exagerez, fiecare curte din cele 60 din colțul acela de rai. Nici nu știu de câte ori au fost nevoiți săracii părinți să bata satul în lung și-n lat până seara, ca să-și aducă odrasla acasă… Sau de câte ori nu și-au prelungit șederea pentru că, în căutarea mea, pierdeau autobuzul.

Am copilărit într-un sătuc uitat de lume, undeva in județul Neamț, între orașul Roman și Piatra Neamț. Trebuia să mergem trei kilometri pentru a cumpăra vreo ceva de la magazinele din satul vecin. Însă niciodată n-am simțit lipsa dulciurilor. Bunica, o gospodină tradițională, făcea cele mai bune brânzoaice pe care le-am putut mânca vreodată. Era renumită în râdul copiilor pentru gustul lor memorabil. Câtă bucurie aduceau brânzoaicele bunicii in inimile noastre atunci când venea cu farfuria la poartă, sau atunci când venea cu șortul plin de zarzăre coapte și ni le împărțea…

La început de vacanță, și anul acesta am fost la bunica. De șase prea mulți ani încoace casa bunicii s-a mutat în altă parte. Îi duc flori întotdeauna, și chiar dacă nu o vad, îi simt prezența mereu. E o parte din mine…

Comentarii

S-ar putea să-ți placă

Leave a Reply

Your email address will not be published.