După enșpe ani de lucrat pentru alții, ți-ai amintit de visul tău. Ți s-au terminat nervii. Gata, astăzi e ziua în care ai curaj și își deschizi prăvălia ta. După ce treci de toate cozile, după ce dai cu pixul pe toate actele, te gândești să rupi rândurile. Ești antreprenor. Ai în minte și zi și noapte visul acela, visul tău, bă băiatule. Să te faci mare, să faci ce-ți place ție și să mai și faci bani din asta. Te felicit din toată inima, și eu și toate sutele de oameni care n-au curajul tău. Curajul acesta de-a ieși din cârdul creț și a rupe gura târgului. Dar tu îl ai, iar diferența asta dintre tine și restul, face pielea să se zburlească.
Dar nu, tu uiți de cât de uman ești, de cât de avantajos și promițător poate fi să ai o echipă după chipul și asemănarea ta, cu care să schimbi lumea. Tu uiți de visul ăla și urmezi alt cârd. Ești CEO. Sună bine în cârdul multinaționalei wanna be. Aceeași persoană servește cafeaua, răspunde la telefon și strânge mâinile unor oameni importanți. O atmosferă cozy, ca într-o mică familie frumoasă unde se povestește un pic mai mult decât bună ziua și la revedere. Știți, toate lucrurile au fost mici înainte să fie mari și nimic nu e mai frumos decât o poveste a succesului care începe fix așa: la început am fost eu și marele vis. Și atât.
Cum îți cauți echipă
N-am înțeles niciodată ce se întâmplă cu oamenii – în sensul brut al cuvântului – când ajung în niște poziții de management. Unde li se duc visele, ce se întâmplă partea aia umană și de ce lipsește asumarea ei. Mai ales când își caută oameni și încep printr-o abordare din aceea de lemn, de zici ca te cheamă la interviu NASA, nu un om care are o echipă mică… dar cu ambiții mari.
Ești una dintre cele mai mici companii de care n-am auzit și umfli baloane în limba engleză în loc să spui o poveste frumoasă despre un vis ce urmează să fie construit de oameni ca tine. Să spui ce cauți pe limba ta, în felul tău, fără să te muldărești de vreo ceva pe la gură. Să îndrăznești să rămâi tu, omul ăla pasionat, dedicat. Să fii tu, adică altceva, într-o lume a managerilor cu un singur glas. Dacă ai o firmuliță mică-mică mitică, 100% românească în care oamenii gândesc, vorbesc și lucrează în limba română, pentru ce te sinchisești cu engleza când cauți un om nou potrivit pentru echipa ta? N-am înțeles. Am mai spus eu, de ce să fim, dacă putem doar să părem. De la mine, dacă n-a fost clar, un mare nu. Unul românesc, autentic.
I am representing the #$%#@ Studio Branding Agency in Romania, and as we are looking for a creative copywriter to join our team, we have landed on your profile. Restul mesajului sună fix ca bla bla bla bla bla bla și e semnat cu Cheers de un nume românesc. E fix ca în bancul ăla cu doi români proaspăt întorși din Italia care intră într-un magazin mic ca să caute aqua frizante. Când vânzătoarea le spune că n-are, se aude de la unul, către celălalt: „Allora andiamo, Vasile!”
Un exemplu pozitiv
Dar când știi că ai visat visul ăsta în limba română, când știi că oamenii rămân oameni și în intervalul 9-18, când știi că oamenii caută oameni cu care se aseamănă, scrii anunțul de angajare cam așa. În mod cert, un anunț din care înțelegi care-i locul, dacă e pentru tine și care-ar fi asemănările. Poate-l știți, vine de la Spada. Un bun exemplu de așa DA.