Te naști. Te naști fără drept de veto, unde nimerești. Vin niște ani în care n-ai prea multe de spus despre dezvoltarea ta. Alte mâini țin condeiul și încep să-ți scrie povestea. Primești ceea ți se oferă. De la hrană sau casă până la cuvinte, atitudini și sentimente.
Te dezvolți, crești involuntar într-un mediu pe care nu l-ai ales, lângă niște oameni lângă care te-ai trezit prima dată-n viața ta și care-ți rămân, oricum ar fi, reper, până mori. După niște ani, ajungi într-un punct al vieții tale în care realizezi, raportându-te la ceilalți, ce se întâmplă cu tine. Cunoști normalul și încerci să-ți dai seama cum te încadrezi în normele lui. Normele normalului.
Acela e momentul în care pui mâna pe condei și începi (nici asta nu alegi) fie că vrei ori ba, să-ți scrii singur povestea. Te cramponezi câteodată de doldora de pagini din urmă, pe care le răsfoiești pentru că ai vrea să înțelegi. Sunt boțite, udate, pătate, cârpite, rupte, zdrelite. Paginile urlă și tu nu știi ce să faci cu mâinile: să-ți astupi urechile sau să întorci condeiul și să încerci să ștergi. Alegi să întorci condeiul, ești obișnuit cu zgomotul. Nu merge. Nu merge. Condeiul tău n-a venit cu radieră. Le rupi. Să dispară toate cuvintele, toată umilința, toate nopțile în care ți-a stat inima. Toate zilele în care n-ai râs, toate duminicile în care bătaia cu pumnul în masă s-a auzit mai tare decât clopotele de la biserică. Toate insultele, tot disprețul, toate ne-laudele, toate curelele. Toate relele.
Vine perioada de ce-urilor. Nenumărate. Înveți să te analizezi și îți răspunzi la niște întrebări. Trăiești cu niște răspunsuri de cele mai multe ori incomplete. Ai nevoie de alți oameni care să ți le completeze. Oameni pe care nu îi găsești niciunde. Primești liniște.
În familiile din România se spun mai rar povești de noapte bună cu sărut pe frunte și mai des, pentru că-s mai la îndemână, povești-povară. Mai mult de jumătate dintre copiii din România de astăzi au drept moștenire o piatră pe suflet pentru că părinții lor n-au timp, nervi, sau creier ca să-și controleze frustrările, grijile, nevoile și neajunsurile. Ceva mă face să cred că mulți (poate prea mulți) dintre adulții de astăzi sunt copii care au moștenit același lucru.
- Un studiu național realizat de Salvați Copiii România în anul 2013 arată că 63% dintre copiii români confirmă că unt loviți de către părinții lor;
- Recensământul social a 120.000 de gospodarii realizat de UNICEF arată că violența domestică este percepută ca un lucru normal, 60% dintre NOI fiind toleranți cu violența în cadrul familiei;
- Majoritatea părinților consideră că unele corecții, precum pălmuirea, nu reprezintă o formă de abuz iar 20% dintre aceștia consideră că pedeapsa fizică este un mijloc de educație.
Îmi doresc să te pui în pielea celui care trăiește așa, cu povestea-povară pe umeri. Poate o să-l privești altfel. Nu cu milă, că nu cred că de asta e nevoie. Ci cu ochi mai buni, lipsiți de judecată. Să-l auzi și înțelegi. El n-a ales să i se întâmple asta. De ce? Pentru că el n-a ales unde să se nască. Copilul care poartă povestea-povară în suflet o să se facă om mare. Un om mare, printre alți oameni mari, care a învățat ă trăiască așa, împovărat, fără voia lui. El n-a ales să fie altoit, descurajat, umilit de acei oameni care ar fi trebuit să îi fie icoane. El poate alege să se împace cu ce a fost și să schimbe ce urmează. Dar asta cere timp. Câteodată o viață de om.
Am găsit o poveste care vrea să ne facă să înțelegem cum se scrie povestea-povară și cam ce înseamnă să trăiești cu ea. O puteți urmări mai jos.
