Înșirăm pe bucăți de hârtie tot ce avem de făcut, pe sfintele liste după care funcționăm. Ce cumpărăm, ce gătim, unde trebuie să fim, când trebuie să ajungem, cu cine ne vedem, pe cine să sunam și tot așa. Bifează toate taskurile. Fii acolo când trebuie, în goana netimpului.
Într-una din zile, pauza de masă m-a găsit pe stradă. Fără să vreau <ei fără să vreau :)> am auzit discuția unui tip care gonea și el pe undeva, într-un pas cu mine. Primise o invitație probabil, că a zis, mâhnit “n-am cum, nu sunt liber”. Atât am auzit. Suficient.
Și mi-am amintit de fețele stresate ale oamenilor pe care-i văd în traficul de dimineață și de toată zarva din ochii lor. De post-it-ul cu numele oamenilor pe care vreau sa îi aud, pur și simplu că mi-e dor. Sau de sufletul mamelor care stau până târziu și bifează sarcini în birouri goale și tot de ele, când își aud copilul spunând “când sunt la grădiniță și mă joc, mi se face dor de tine și îmi vine să plâng.”
Sincronizarea agendelor. Hai la munte mâine. Hai să facem o nebunie și să plecăm azi. Mergem acolo, unde îți place ție. De ochii părinților noștri pe care îi vedem de fiecare dată prea rar și parcă prea puțin. Și așa, de toate nu-urile pe care i le-am spus, printre dinți, binelui.
Când, cum, unde? A, am uitat, nu sunt liber.