Se dă un gând neliniștit, un dubiu, un zbucium. În coada tuturor cuvintelor înșirate habotnic în minte se așterne, crunt, semnul întrebării. Mânați de neliniște, în locul ăsta poposesc toți oamenii care au picat, la un moment, în plasa gândului rău. Locul ăsta e cam gri. Și așa, plat. Fără cap și fără coadă. Seamănă cu gările orașelor mici, cumva părăginite și pline de tristețe. Doar niște bănci, din loc în loc și niște spații îngrădite, în care apare menționat pe o pancartă că se intră „câte unul”. Din când în când, liniștea este întreruptă de un individ care distribuie semne de punctuație și gânduri negre extra. Cu gândul rău stă toată lumea bine, deci mare îngrămădeală este înspre semne de punctuație. După mica agitație, cu toții se îndreaptă, înapoi, spre punctul din care au plecat. Unii s-au așezat pe bănci, alții pe jos, alții prin colțuri. Nu e nicio regulă acolo. E multă lume, dar toți se simt la fel de singuri.
Oamenii stau măcinați, tufligiți, adânciți ca într-o gaură neagră. Gândurile formează vârtej negru în jurul lor. Sunt prinși acolo, în milioanele de întrebări care i-au acaparat întru totul. Toată măcinarea îi face să pară ca niște nebuni. Nu există nici un tipar de comportament. Unii se agită, gesticulează, schițează pe foaie ca niște contabili minuțioși toate datele problemelor lor. Alții stau pur și simplu. Nemișcați. Zici că li s-a oprit inima. De fapt eu chiar asta cred. Gândul rău le-a făcut inima să bată mai rar, la limita supraviețuirii. Alții fac jonglerii cu poveștile de viață. Le răstălmăcesc, le întorc pe toate părțile și din când în când, le apare pe față un mic semn de liniște. Atunci când parcă se întrevede, printre gânduri măcinate pe rânduri, un semn de punctuație definitiv. Unii pun punct și fug. Cu inima ferfeniță. Îngroziți că au picat în capcana propriului gând, speriați de cât de slabi i-a făcut puterea propriei minți.
Și mie mi s-a sălbăticit gândul. Da, am poposit și eu aici, pentru scurtă vreme. Am alergat și eu, ca o nesătulă, după toate semnele de întrebare de pe pământ. Am calculat matematic, fiecare gând. M-a amețit atât de tare vârtejul semnelor de întrebare încât am uitat că toată viața mea am fost proastă la matematică. Am uitat că oamenii respiră pe ritmul bătăilor inimii. Am uitat să le mai ascult. Am uitat unde găsesc toate răspunsurile care contează cu adevărat. Am uitat că dincolo de alți ochi, dincolo de alte mâni, dincolo de orice altceva și oricine altcineva, fericirea își face mereu loc la porțile inimii. Doar frumusețea din ochi și limpezimea din gând aștern zilele așa cum sunt și că un pic de negru și o alunecare-ntre gânduri diluează tihna unei clipe. Însă am regăsit, la capătul gândului rău, așezată cuminte la poalele sufletului meu, lumina. Binele. Adică toată bucuria de care am uitat.
Despre inimi umilite de gânduri sălbatice
Fenomenul de a examina și a reexamina emoțiile, gândurile și amintirile neplăcute, negative, se numește overthinking și, la un moment dat, cred că fiecare din noi a trecut pe aici, prin stația gândurilor multe. Multe și nebune. S-au făcut tot felul de studii în jurul subiectului și s-a confirmat faptul că oamenii tineri cad în plasa gândului rău. Există și o încadrare: majoritatea au între 25-27 de ani și majoritatea sunt… femei. Există niște diferențe între oamenii îngrijorați și oamenii care gândesc prea mult. Dacă primii, ăia mai anxioși, mai freak control își canalizează gândurile asupra viitorului, dorind să controleze cât mai bine orice situație ar putea apărea, gândurile celor din urmă, ale overthinkerilor, sunt canalizate spre evenimente care au trecut, pe care nu le mai pot schimba. Toate amintirile și trăirile legate de acel eveniment sunt întoarse pe toate părțile, iar asta consumă multă energie.
Cred că i s-a întâmplat oricui să fie acaparat de o stare mai proastă, că mai sunt și zile mai de-a-ndoaselea. Când avem o dispoziție mai anxioasă, gândurile rele are un efect de domino pentru că rezonează între ele. Un gând rău trezește un altul. Rețeaua noastră neurologică este fantastică – o binecuvântare care ne permite să gândim creativ și să facem lucruri extraordinare. Însă, în același timp, poate deveni un blestem când ne blocăm în gânduri și stări aiurea. Ca o cascada greu de oprit, lucrurile se amplifică: gândurile negative legate de o experiență foarte bine delimitată se pot extinde către alte amintiri pe care le punem sub lupă și le putem judeca greșit, sub umbra asta a unei stări de c**at. Și ce se întâmplă dacă mintea nu tace deloc? Rămânem acolo, în aceeași stare, tulburați, speriați și chinuiți de necazul trecutului, cu frica zilei de mâine în suflet. Bucuria? Care bucurie, suntem prea ocupați să gândim. Iar de aici până la depresie nu e cale lungă, și asta mi se pare înfiorător.
Sunt foarte puține lucruri bune în treaba asta cu gândirea intensivă. O gândire pur logică și rațională, lipsită de emoții, poate duce către niște decizii bune. Ai gândit, ai analizat, ai hotărât. Ei, la oamenii care gândesc prea mult e așa: ai văzut, ai analizat din perspectiva A, ai analizat din perspectiva B, C, D, E, F, ai schimbat unghiul, ai văzut lucrurile parcă altfel, ai analizat varianta A, Ai analizat varianta B, CDEFGH, ai hotărât. Gata, e gata. Ba nu e gata! Că te-ai răzgândit, ți-ai mai amintit ceva. Și o iei de la capăt.
Deșteptăciunea stă în a lua niște decizii bune pentru sufletul tău, nu în a întoarce pe toate părțile un gând până devine o problemă. Mi se pare absolut fascinant că de-a lungul timpului ținem în suflet atâtea frici. Ne e frică de întuneric, de înălțime, de unii sau de alții, ne e frică de eșec, ne e frică de Dumnezeu. Dar cu mintea noastră cum rămâne? Cred că de asta ar trebui să ne cam temem. De sălbăticirea propriului gând.
Dacă vreți să aprofundați subiectul, las în coadă două materiale foarte bune. Găsiți aici și aici.