Momentul în care s-a dărâmat tot a durat mult prea puțin ca să poată fi sesizat, realizat pe deplin. Dar chiar și-așa, în toată zarva și hărmălaia din gânduri, trebuie să știi ce să faci. Să o iei pe scări, să rămâi sub toc sau să încremenești pe sub vreo masă? Să te ascunzi sau să fugi. Ai o noapte la dispoziție trei secunde. Respiră, decide.
Trei bulendre, o poză și icoana în brațe… și-ai plecat. „Aloo, doamna, vezi că ți-a căzut o bucată suflet pe jos” urlă o voce în timp ce-o suflă de praf și-o bagă în traista lui. După marea zguduială, urmează momentele acelea de liniște crudă, dar parcă așa de bună.
E nevoie să te scuturi puțin. De praf și de năduf. Să te freci la ochi, ca să vezi clar toată pulberea care te-nconjoară.
Într-o gălăgie mocnită – tăcută și acum trecută, apar ajutoarele. Toată lumea e sub un fel de șoc. „Cum s-a putut întâmpla una ca asta?”, lumea se întreabă și tot lumea tace. Se strâng gunoaiele și tot ce nu mai e bun se aruncă. O macara continuă, agale, să mute dintr-o parte în alta tot felul de cutii imense. Pilonii de sprijin. În unele n-a mai rămas nimic, sunt goale. Mai ușoare ca gândul. Dar cică se vor umple la loc, în timp. Că nimic nu rămâne pentru totdeauna. Poate nici deznădejdea.
Începe să plouă. Să toarne. Să se spele păcatele și să se domoleasă colbul. Aerul e respirabil și vederea mai limpede. Din senin, macaraua s-a oprit.
E noapte cu și tot ce aud e sunetul tastelor mele.
M-am întors. Cu multe cuvinte pe buricele degetelor.
Și cu același tremur, dar fără cutremur.
