Facem alegeri în fiecare zi. Cu ce să ne îmbrăcăm, ce mâncăm, cu cine vorbim, pe cine să evităm, mergem pe aici sau pe dincolo, luăm mașina sau luăm metroul, purtăm sau nu bijuterii, ruj roșu sau deloc și tot așa. Luăm unele decizii involuntar, fără să le acordăm prea multă atenție, înțelegere sau importanță, iar alte întrebări nu le facem felul prea ușor, ci ne frământă până în adâncul sufletului, de nu putem dormi noaptea.
Oricum ar fi, fiecare simte în sufletul lui ce e potrivit pentru el în momentul în care e pus să aleagă. În sufletul nostru sunt răspunsurile alea care ne fac să fim bine cu noi înșine. Acolo nu e loc de „trebuie”, „e indicat”, „e profitabil” sau mai știu eu ce. Acolo e despre tine.
Despre nevoile tale. Despre viața ta și despre felul în care alegi să ți-o trăiești. Tu.
Dar potriveala de acasă nu se potrivește cu aia din târg. Și s-ar putea să nu iasă toate așa cum ai sperat tu. Chiar dacă ai ales cu inima, frământările nu se opresc. Într-o primă fază, creierul tău bombardat de gânduri atomice. Te faci în mintea ta cu ou și cu oțet. Ești un nimic. Ți-ai da singur cu ceva în cap. Tu meriți mai mult. De ce ți se întâmplă țiiiieee! Fuck fuck! Pai, cine a ales? Și se rostogolesc minutele și zilele, speranțele și visele și până la urmă vezi. Că ești un fel de erou, că ai avut curajul să îți asumi felul în care tu crezi că e potrivit să trăiești. Iar într-o ultimă fază, dincolo de bine și dincolo de rău, ajungi să-ți dai seama că poți să dormi liniștit. Și că poți chiar zâmbi.
Pe de altă parte, sunt și altfel de oameni și, de ce nu, altfel de situații. Acei oameni care au curajul să procedeze altfel. Pentru care creierul funcționează mereu “așa cum trebuie”, care au curajul să aleagă după “așa se face”. Ei au curajul ăsta: de a nu se abate niciodată de la “ce trebuie” și aleg ce e rațional potrivit în situația dată. Într-un fel caruia eu i-aș spune standard, dar poate n-ar fi chiar cel mai bun termen. Eu sunt în tabăra ălorlalți.
Uneori, mi-a stat de pomană capul pe umeri și creierul mi-a for în concediu de odihnă. Și am ales cum m-a tăiat pe mine orice altceva, dar nu capul.
Așa, mai irațional, mai anormal, mai dincolo de orice tipar, rețetă sau principiu dat de mândrie și prejudecată. Așa am ales eu, cu toată inima mea. Și aș face la fel, doar pentru că știu că așa funcționeaz eu și că de acolo liniștea mea.
Și mi se pare greu și trist, atunci când lucrurile chiar contează, să poți să-ți asumi un rezultat la care s-a ajuns pentru ca “așa trebuie”. Curajoși sau mai puțin curajoși, la toți ne bate inima. Dar parcă-i mai bine când, înainte de culcare, bate așa ca proasta, în liniștea ei, decât atunci cand nu prea-ți dă pace și te tot bate la cap.
