N-avem timp. Ne punem memo-uri, alarme ca să ne amintească ce și când să facem. Așa funcționăm. Nu prea mai e nimic la voia întâmplării, cam toate sunt planificate din timp, în detaliu. O sa ziceti că-s nebună și că îmi place să pierd timpul pe tema timpului, însă am observat o practică destul de frecventă la oamenii pe care-i știu și despre care știu clar că n-au timp. Când vine vremea dragostei și-a îndrăgostirii, totul se complică. Dar nu singur, hei! Uităm că n-avem timp de cafele (suficiente) cu cele mai bune prietene, dar ne încăpăținăm să irosim – cumva – timp din timpul acela limitat pe care-l avem. Liber. Ăla pentru sufletul tău.
Când bate inima tare și se întrezărește și rostul, totul devine într-un singur fel: com-pli-cat. Punem paie pe foc. Și minte, altă podoabă. Intră în hibernare, ca ursul, iarna. Și-așa, se întâlnesc doi. Și pare că se plac. Dar de ce să fie cum trebuie să fie? Simplu. Cum le vine, cum le e firescul și cam după cum le pâcâie lor? Doar lor? Nu. Dacă nu e puțin complicat, facem.
La început, hai să ne juncăm un pic. Pe urmă, hai să ne jucam un pic mai mult. Hai să fim puțin mai interesanți.
„Nu scriu eu, pana mea, nu scriu. nuscriunusciu.” „Ah, mi-a scris. E cam moarta după mine.” „A uite, mi-a scris el.” „Hai mai stai și tu cam un sfert de oră. Nu răspunde așa, din prima, ca disperata.”
Dacă e să ne dăm musai interesanți, admitem că nu suntem. Și că, la un moment dat, chiar dacă o să meargă <hâra-hâra> în vreo direcție toată complicășenia, veți reveni la cine sunteți voi. Și atunci s-ar putea să nu se livreze materialul promis și să se rupă magia. De aici și cu despărțirile. Mă gândesc că ar putea fi o pistă bună.
Hai să fructificăm porția de timp pe care o avem. Ca să nu fim plictisitori, hai să introducem și joaca. Că ce-ar fi fără? (ar fi mai simplu și nu ne-am irosi de pomană secundele, minutele și fluturii din stomac). Iar când e să fie de joacă, hai să fie cu toate cărțile pe masă. Mai ales aia rară și pătimașă, de inimă roșie.
