Îmi place la nebunie să călătoresc cu trenul. Un compartiment banal strânge laolaltă mii de povești. Îmi place să privesc oamenii, încerc să le ghicesc sufletele. E o tâmpenie, știu, dar trece timpul repede și mă surprind zâmbind des, în încercările acestea.
Lângă mine, pe același scaun, o doamnă. Am zărit-o prima dată atunci când stăteam la coadă pentru bilete. Cred că toată lumea a zărit-o. Era agitată, se mișca mult și cam brusc, pentru noi ăștia, obosiții. Întâlnise o fată zveltă și frumoasă și stăteau de vorbă, făceau afaceri. Îi propusese o călătorie mai ieftină, să îi fie însoțitor. Știți, biletele acelea gratuite ale bătrânilor, veterani de război și urmași. Mă făcea să râd graba ei. Trenul pleca la fix, era fără 20 și ea era toată panicată, că o să-l piardă. Mă întreabă cât e ceasul, și îi spun că e vreo trei. Ea se uită la mine crucită, purtând în privire preconcepții cotidiene despre generația tânără. Era 5 fără 20, iar eu eram obosită. Ea a luat biletul, și-a așezat pălăria și a plecat să-și găsească trenul și locul.
Noi, ăștia tineri, avem timp să facem, parcă, milioane de lucruri în 20 de minute. Și ce dacă o să fugim după tren?
În compartiment. În timp ce ne acomodam o vîd iar. Are fața ridată, însă e delicată în gesturi. Atunci când te privește, se încruntă puțin, ridicând ușor ușor bărbia, ca și cum te-ar privi de sus. Cred că a fost o doamnă la viața ei. Are o brățară finuță de aur și cercei mari, ochioși. Are 82 de ani și inele pe degete. Manichiura făcută la rotund, elegant. Îmi place că poartă pălarie, dar cel mai mult îmi place că nu pălăria e cea care-o poartă pe ea.
A scos din geantă o sticlă în care ținea cafea. Ne-a oferit și nouă. Noi i-am dat biscuiți. Soțul său a fost medic veterinar, însă a murit în 69. I-au rămas doi băieți pe care i-a crescut așa cum a știut ea mai bine. În optzeci și ceva i-a murit unul din ei, de la un „blestemat de neg”. Văzându-ne cu tehnologia în brațe, ne-a povestit de nepoatele ei. Îi sclipeau ochii și mi-am amintit de bunica. Avea aceeași privire a unui om simplu și bun.
Cineva i-a dat o revistă. Ceva cancan, cu mondenități actuale și penibile. Ce e surprinzător e că nu poartă ochelari. Are 82 de primăveri trăite și ne-a spus că ochii ei au văzut multe. „Când văd pe la televizor imagini cu țările pe care le-am văzut, mamă, parcă primesc sănătate. Eu nu știu ce-am să fac când am să mor. Că atunci când mori, sufletul merge pe-acolo pe unde-ai umblat tu, toată viața. Apăi sufletului meu îi trebuie sigur elicopter.” Râde. Are sufletul tânăr. Și râdem și noi.
Noi ăștia care le prindem pe toate din fugă. Alergi în stânga și-n dreapta, să faci, să dregi. Cei dragi. Cei dragi. Bunicuța aceasta simpatică și complexă merge spre Bacău. Se întoarce de la copiii ei, care aleargă în stânga și-n dreapta să facă, să dreagă.
Ea are 82 de ani și simțea dorul de cei dragi.
