Îmi pare rău, mi se prind de creier niște chestii de care nu pot să scap. Încerc să înțeleg cum funcționează oamenii, de parcă altă treabă n-am acuma. Mi se năzăresc niște întrebări care n-ar schimba nimic în lumea asta. N-ar salva nici balenele albastre și nici felul în care nu zâmbește niciodată doamna care vinde pâine la chioșcul din colț. Cum a fost pasa oamenilor frumoși despre care am scris la un moment dat, vine și chestia asta cu „te iubesc și pe tine și pe tine și pe tine” pe care eu – evident că eu – nu o înțeleg. Acest mod interesant de a zvârli te iubesc-ul în stânga și-n dreapta, gratuit. Oricând. Oricui. De a pune cu atâta ușurință te iubesc-ul lângă bună ziua.
Pentru că nu ne-am născut pe o insulă pustie sau nu suntem giboni, de-a lungul timpului am cunoscut cu toții niște oameni. Odată – mama, tata, sora, fratele, bunicii, mătușele, verișori. Pe scurt, cei pe care i-am văzut prima dată în viața noastră, care ne-au văzut și cu muci la nas și cu fracul sau rochia de gală de la banchetul de absolvire. Familia. Apoi: flori fete și băieți, colegi din diversele noastre stadii din viață – grădiniță, școală, facultate și-așa mai departe. Apoi diverși oameni cunoscuți în știu eu ce ipostaze: workshop-uri, prin intermediul altor prieteni, discoteci, tramvai, Facebook, Tinder, sau pur și simplu.
Fiecare din noi are niște legături. Fiecare din noi cunoaște o mare grămadă de oameni. Pe unii nu-i cunoaștem în realitate, dar ne sunt „prieteni”, pe alții îi cunoaștem prea bine și mai degrabă îi ocolim, pe unii abia dacă îi mai recunoaștem, alții ne sunt modele, în timp ce doar unii sunt un fel de motor al vieții noastre. Oameni de suflet.
Plecând cu toată turma la drum prin viața noastră, am văzul că unii oameni din această mare grămadă au văzul alte cărări, și-au apucat alte drumuri. Foarte bine. Nu ne rămâne decât să ne mai facem cu mâna din an în Paști. Sunt, deci, niște locuri în care evoluția prieteniei sau legăturii cu anumiți oameni pe care îi cunoaștem s-a oprit.
Pe de altă parte, rămân cei cu care ai împărțit drumul și continui să o faci. Mergând paralel, de mână, poate umăr la umăr sau gând la gând. Oamenii activi în viața ta. Pe care vrei să îi auzi des, pe care îi suni să le spui cel mai tare banc, cea mai mare dezamăgire sau că te-ai îndrăgostit și că eeeeellll estee jumăăăătatea ta. Sunt oamenii tăi de suflet, care te țin aproape și pe care îi ții aproape că altfel nu se poate. Oamenii ăia cu care ai o legătura mai mult decât specială. O legătură pe care n-a distrus-o nici timpul, nici kilometrii, nici epoca în care erai poate emo sau cine știe ce nație și nici perioadele în care erai prea prins în mrejele dragostei și n-aveai timp să stai la discuții. Sunt oamenii ăia care te iubesc și pe care îi iubești orice ar fi.
Sigur ai cunoscut oameni în fața cărora ai uitat să respiri, oameni pe care i-ai ascultat cu gura căscată. Sunt oameni de la care învățăm lucruri fantastice. Avem astfel de oameni în fiecare zi în jurul nostru. Oameni cu niște calități extraordinare, care inspiră oameni.
Dar cum facem? Chiar îi iubim pe toți oamenii pe care îi cunoaștem?
Nu că ar fi vreo unul dintre noi ne-iubibil. Pun pariu că doamna care vinde pâine la chioșcul din colț e o mamă extraordinară pentru copiii ei, pentru care face cele mai delicioase deserturi. Mă bucur când are o zi bună și îmi răspunde la bună ziua, dar nu pot să o iubesc. La fel, sunt absolut sigură că Răducu, un coleg de la grădiniță care era „Lupul” din povestea cu Scufița e acum un super băiat care își face iubita fericită. Nu l-am iubit nici atunci, pentru că mă ciupea încontinuu la serbare doar pentru că eu eram Scufița și aveam fundă roșie și nu pot să-l iubesc nici acum. Sau Gigica, prietena mea de pe Facebook, care pare gând in gând cu mine de multe ori și cu care schimb like-uri și complimente este, probabil, o fată de apreciat și în viața de după ecran.
Dar eu nu pot să-i iubesc pe oamenii ăștia. Le apreciez calitățile pe care pot să le văd. Îi admir pentru diferite lucruri. Îi prețuiesc, Însă nu-i iubesc. Că nu-i cunosc!
M-am atașat de colegii mei de la birou, împărtășim atâtea momente. Îmi pasă de ei, e firesc. Îmi sunt la fel de dragi colegii de liceu chiar și acum, peste ani. Ba chiar câțiva dintre ei sunt acolo, în colțul de rai al sufletului meu și îi iubesc. Să nu mai spun de familie, cei care sunt acolo – o r i c e a r f i. Nemăsurat.
Cred că iubirea asta e un sentiment un pic mai complex și necesită un pic de răgaz ca s-o vezi în sufletul tău. Un pic mai mult efort decât un comentariu pe Facebook, un zâmbet sau o cafea de-o zi sau de-o noapte.
Dar dacă punem trăirea asta sub lupă, putem să spunem că îi iubim și pe cei ne sunt ca ochii din cap, dar și pe cei care s-au sinchisit să ne zâmbească puțin mai mult, la magazinul din colț? Același te iubesc? Nu-mi rămâne decât sa mă mir. Și să admir, cu toți ochii, urechile și creierul meu, cât de diferiți suntem. Și cât de interesant reușim să percepem și să ne raportam la cei din jur.
Totuși, cred că e păcat să confundăm iubirea cu alte alte forme de atașament sau cu politețea. Sau cu dorința de a fi memorabil sau de a-i face pe ceilalți să se simtă speciali. Mai cred și că iubirea se ține în suflet, iar când nu mai vrea să tacă, apare pe buze șoptit. Trăită constant – pe măsură ce ne numără anii – doar iubirea poate fi cea mai frumoasă rutină de pe pământ.
